Casa văduvei lui Take Ionescu, ruină în centrul capitalei

Are aproape 80 de ani, dar se ţine bine. Nu-şi arată vârsta. Câteva riduri fine îi trădează anii care au trecut peste ea. Este zbârcită mai mult de singurătate decât de bătrâneţe. Îşi poartă faţada cu eleganţă, stă demnă în faţa trecătorilor, de parcă cea mai mare plăcere a ei ar fi să o admiri. E o casă părăsită într-un Bucureşti arhitectural din ce în ce mai trist. Clădirea, construită în timpul celui de-al doilea război mondial, are şanse să devină o altă ruină a capitalei şi ascunde povestea misterioasă a unei femeie: văduva lui Take Ionescu, doamnă de onoare a Reginei Maria.

Strada Ion Mincu nr. 19 colţ cu bulevardul Kiseleff. Poate aţi trecut deseori pe aici şi acum vă daţi seama că v-aţi oprit mai dăunăzi să priviţi detaliile de piatră încrustate în pereţii casei fără stăpân. “A cui o fi casa asta? Oare locuieşte cineva aici? Ei, asta e casă în care îţi încap şi bunicii şi părinţii şi copiii si nepoţii”, îţi cauţi în gând răspunsul, în timp ce încerci să te apropii cât mai mult de gard, să înţelegi şi, de ce nu, să faci o fotografie. De altfel, casa se lasă uşor fotografiată. Copacii care o înconjoară sunt timizi. Doar câteva buruieni, crescute pe lateral, trădează lipsa unui proprietar. Îţi vine greu să crezi că cineva ar putea fi atât de neglijent cu o casă în care locuieşte. Pe poarta de la intrare e pus lacătul, uşile sunt ferecate. Ferestrele de la parter au gratii. E adevărat, ceva mai stilizate decât cele pe care le vedem la parterul blocurilor din Rahova. Construcţia îşi lasă greu dezlegat misterul.

Propietara casei misterioase este văduva lui Take Ionescu

Prima oprire: Muzeul Municipiului Bucureşti. “Despre această casă nu se ştiu foarte multe detalii. Din câte ştiu a aparţinut Adinei”, spune muzeograful Dan Falcan, care aduce în discuţie un personaj misterios. Aşa aflu că printre admiratorii clădirilor vechi ale Bucureştilor locul e cunoscut drept “Casa Adina Woroniecka”. Aici, a locuit odinioară, după 1940, prinţesa Adina Woroniecka, născută Adina Olmazu. Sau poate vă spune mai multe numele de Adina Cordescu sau Adina Ionescu. Prinţesa a purtat toate aceste nume în urma căsătoriilor, iar cel mai cunoscut soţ al său a fost însuşi omul politic Take Ionescu, prim-ministru între 1921-1922. Cei doi au fost căsătoriţi doar trei ani, din 1918 până în 1922, povestea fiindu-le întreruptă de moartea omului politic. Adina şi Take Ionescu şi-au început mariajul după ce, în acelaşi an 1918, politicanul a rămas văduv. De aceea, gurile rele ale vremii vorbeau despre o relaţie dintre cei doi încă din 1917.

Carol al II-lea despre Adina: “înfumurată şi proastă”

Despre Adina a vorbit în jurnalele sale chiar Carol al II-lea. Din păcate, nu în termeni onorabili. “Tânărul Constantin Djuvara a fost prezentat zilele trecute intr-un salon Principesei Woroniecka, ex Adina Take Ionescu. Infumurată şi proastă cum e, a început să îngâne: "Dju, Dji, Dje... cum aţi spus?” - "Dju-va-ra", a apăsat tânărul, care se vede că e deştept, căci a adăugat: "Dar dumneavoastră, Doamnă, nu sunteţi prinţesa Mavrocordat?" - "O! De ce?" - "Fiindcă sunteţi tot atât de spirituală ca dânsa”, scria Regele. Carol nu o privea cu ochi buni pe cea care, după moartea lui Take Ionescu, în 1922, şi până în 1929, a fost doamna de curte a Reginei Maria. În 1929, Adina devine prinţesa Woroniecka, prin mariajul cu prinţul polonez Korybut Woroniecki, pe care putem presupune că l-a cunoscut chiar la curtea Reginei. Casa de pe Ion Mincu pare un palat modest pentru o prinţesă modestă. Din descrierea Regelui aproape că am putea-o compara pe Adina cu o tânără din zilele noastre, ambiţioasă şi dornică să acceadă la viaţa mondenă.

Casa de pe Mincu imită prima locuinţă a Adinei şi Take Ionescu

Povestea din spatele pereţilor este însă generoasă şi se leagă de căsătoria dintre Adina şi Take Ionescu. “În 1897, Take Ionescu a apelat la serviciile arhitectului Louis Blanc pentru a-şi ridica o reşedinţă în stilul Renaşterii franceze (pe strada Cătun, azi strada Take Ionescu, nr. 25). Casa Take Ionescu - construită de antrepriza arhitectului Toma Dobrescu - adăposteşte acum Institutul de Etnologie şi Folclor "Constantin Brăiloiu"”, arată Narcis Dorin Ion, în "Bucureşti în căutarea Micului Paris”. Acelaşi autor spune că în 1930 însă, la opt ani de la moartea lui Take Ionescu, “în curtea din spatele acestei case, cea de-a doua soţie a lui Take Ionescu, Adina Olmazu va transforma fostele grajduri, construind în 1930, după proiectul arhitectului Alexandru Zaharia, o reşedinţă în stil florentin”. Potrivit arhivelor statului, Adina Woroniecka avea să vândă această primă casă în 1935 Ministerului Justiţie. În 1940, fosta doamnă Take Ionescu îşi construieşte o casă, după aceleaşi planuri ale arhitectului Alexandru Zaharia, şi care imită întrucâtva locuinţa politicianului.

Clădirea a găzduit un muzeu

Această locuinţă se află acum la adresa Ion Mincu nr. 19, unde cândva era cel mai luxos cartier al lumii interbelice. Adina Woroniecka a locuit aici ani buni alături de prinţul polonez. “Casa aceasta fost câtva timp un muzeu. Adăpostea Colecţia Beatrice şi Hrandt Avakian de artă orientală. Cînd colecţiile luate cu japca au fost îngrămădite în Calea Victoriei, s-a făcut şi aici loc pentru alte destinaţii. La un moment dat, era o agenţie comercială a învecinatei ambasade sovietice”, spune Andrei Pippidi, într-un articol din Dilema Veche. Istoricul povesteşte că “prin anii ’60, câţiva prieteni fideli o mai vizitau pe bătrîna doamnă, în cămăruţa pe care fusese lăsată să o ocupe în casa naţionalizată. După 1990, nepoţii ei au izbutit să recupereze imobilul, pe care l-au vîndut. Aşa se face că auzim despre intenţia de a transforma casa într-un hotel. Ca să revină Colecţia Avakian acolo unde era aşa de bine instalată, ar trebui ca statul să se declare amator să cumpere clădirea, ceea ce, aşa cum stau lucrurile, nu pare o soluţie realizabilă”.

Casa părăsită poartă blestemul ruinei

Potrivit Primăriei Capitalei, clădirea aparţine zonei protejate nr. 12, care se întinde între Piaţa Victoriei şi Piaţa Aviatorilor. “Există pericolul ca noua destinaţie atribuită imobilului să creeze rupturi de scară sau gabarit care i-ar distruge profilul specific, reprezentativ pentru epocă şi nelipsit de valoare memorială”, îşi arată îngrijorarea Andrei Pippidi. Casa rămâne deocamdată un imobil părăsit, ca o ironie, chiar pe strada care poartă numele părintelui arhitecturii moderne. Clădirea, ca multe altele din Bucureşti, pare sortită degradării. Şi ce te faci cu o clădire care moare? O dărâmi, aşa cum se obişnuieşte la noi? În credinţa populară se spune că după dărâmarea unei clădiri, spiritele ei tutelare rămân sub forma unor „umbre” sau stafii. Măcar asta ar trebui să ne îngrozească, dacă nu pierderea unei arhitecturi peste care a trecut istoria.